„ROMEO ŞI JULIETA LA MIZIL”
ED. A V-A, 2011-2012
FĂRĂ TAXĂ!

„Mizilul!… Aşezată la poalele Tohanilor, celebre podgorii, această urbe – o grădină – se răsfaţă cu multă cochetărie pe o pajişte plană, asupra căreia bate soarele în plin de cum răsare şi până apune, iarna şi vara. Rar se găseşte o panoramă aşa de plăcută şi atât de luminată: la miazănoapte, trâmba podgoriilor aci aproape, şi mai sus, în depărtare, treptele din ce în ce mai azurii ale Carpaţilor; la miazăzi, câmpia vastă, care se-ntinde, uşor povârnită, până departe-n Dunăre. La spate, cea din urmă treaptă a munţilor; în faţă, neţărmurita zare a câmpiei. Se poate zice că Mizilul este poarta Bărăganului.”

I.L Caragiale, O zi solemnă

SECŢIUNILE CONCURSULUI:

POEZIE –patru poezii
EPIGRAME –patru epigrame

La concurs pot participa tinerii români de… orice vârstă şi de pretutindeni !!!

ÎNSCRIERE: 30.09.2011– 30.12 2011.

Înscrierea se face pe www.romeojulietalamizil.ro sau prin poştă, pe adresa liceului:
prof. Laurenţiu Bădicioiu, Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”, str. N.Bălcescu, nr.131, Mizil, Prahova, cod 105800, cu menţiunea: pentru „Romeo şi Julieta la Mizil”, ed. a V-a.

PREMII TOTALE: 4000 DE LEI

Toţi participanţii şi profesorii îndrumători primesc diplome şi adeverinţe de participare. După premiere edităm Antologia cu textele selectate ale concursului şi o trimitem prin poştă celor selectaţi de juriul festivalului.

La secţiunea Epigramă tema impusă – MIZILUL – este pentru o singură epigramă.
Sugestii beletristice: Geo Bogza, 175 de minute la Mizil, I.L Caragiale, O zi solemnă, George Ranetti, Romeo şi Julieta la Mizil. Textele menţionate sunt pe www.romeojulietalamizil.ro
Celelalte trei epigrame au teme libere. Textele nu trebuie să fi fost publicate până la data premierii, adică 30.01.2012. Un motto trebuie adăugat în FIŞA DE ÎNSCRIERE pentru ca, numai ulterior jurizării, concurentul să poată fi identificat.

Precizăm că, pentru cei care nu au internet, materialele pot fi trimise prin poştă (adresa este menţionată mai sus), semnate cu un motto, în acelaşi plic introducându-se încă un plic închis, pe care va fi scris acelaşi motto, în interiorul căruia va fi fişa de înscriere Aceasta conţine adresa, telefonul, ocupaţia şi CNP-ul participantului.
Jurizarea în ianuarie 2012; Premierea pe 30.01.2012, la Mizil, în Sala de Festivităţi a Liceului „Gr.Tocilescu”.

COMPONENŢA JURIULUI:

Secţiunea Epigrame:
Prof. univ.dr.ing. Corneliu Berbente – vicepreşedintele Clubului „Cincinat Pavelescu”
Corneliu Leu, scriitor, administrator al portalului cultural www.cartesiarte.ro
George Corbu, preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România
Ion Busuioc, epigramist
Ioan Toderaşcu, epigramist

Secţiunea Poezie:
Conf. univ.dr. Daniel Cristea Enache, critic literar, scriitor
Victoria Milescu, poetă, jurnalistă
Emil Proşcan, primarul oraşului Mizil, editor, scriitor
Conf.univ.dr. George Stanca, scriitor
Prof.univ.dr. Constantin Titus Vîjeu, critic de artă, scriitor

Coordonator proiect: prof. Laurenţiu Bădicioiu
Mail: badicioiu_laurentiu@yahoo.fr  www.romeojulietalamizil.ro

Sunt un om viu.
 Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
 Abia am timp să mă mir că exist, dar
 mă bucur totdeauna că sunt.
 
 Nu mă realizez deplin niciodată,
 pentru că
 am o idee din ce în ce mai bună
 despre viaţă.
 
 Mă cutremură diferenţa dintre mine
 şi firul ierbii,
 dintre mine şi lei,
 dintre mine şi insulele de lumină
 ale stelelor.
 Dintre mine şi numere,
 bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
 
 Am şi-un defect un păcat:
 iau în serios iarba,
 iau în serios leii,
 mişcările aproape perfecte ale cerului.
 Şi-o rană întâmplătoare la mână
 mă face să văd prin ea,
 ca printr-un ochean,
 durerile lumii, războaiele.
 
 Dintr-o astfel de întâmplare
 mi s-a tras marea înţelegere
 pe care-o am pentru Ulise – şi
 bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.
 
 Cu greu mi-aş putea imagina
 un pământ pustiu, rotindu-se
 în jurul soarelui…
 (Poate şi fiindcă există pe lume
 astfel de versuri.)
 
 Îmi place să râd, deşi
 râd rar, având mereu câte o treabă,
 ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
 pe oceanul oval al fantaziei.
 
 E un spectacol de neuitat acela
 de-a şti,
 de-a descoperi
 harta universului în expansiune,
 în timp ce-ţi priveşti
 o fotografie din copilărie!
 
 E un trup al tău vechi,
 pe care l-ai rătăcit
 şi nici măcar un anunţ, dat
 cu litere groase,
 nu-ţi oferă vreo şansă
 să-l mai regăseşti.
 
 Îmi desfac papirusul vieţii
 plin de hieroglife,
 şi ceea ce pot comunica
 acum, aici,
 după o descifrare anevoioasă,
 dar nu lipsită de satisfacţii,
 e un poem închinat păcii,
 ce are, pe scurt, următorul cuprins:
 
 Nu vreau,
 când îmi ridic tâmpla din perne,
 să se lungească-n urma mea pe paturi
 moartea,
 şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
 peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
 oprit.
 
 Nici după fiecare pas,
 în golul dinapoia mea rămas,
 nu vreau
 să urce moartea-n sus, asemeni
 unei coloane de mercur,
 bolţi de infern proptind deasupra-mi…
 
 Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
 de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.
 
 E o fertilitate nemaipomenită
 în pământ şi-n pietre şi în schelării,
 magnetic, timpul, clipită cu clipită,
 gândurile mi le-nalţă
 ca pe nişte trupuri vii.
 
 E o fertilitate nemaipomenită
 în pământ şi-n pietre şi în schelării.
 Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
 s-ar şi umple de ferigi, de bălării!
 
 Doar chipul tău prelung iubito,
 lasă-l aşa cum este, răzimat
 între două bătăi ale inimii mele,
 ca între Tigru
 şi Eufrat.
 
 (Nichita Stănescu, Sunt un om viu)
 
 Traducere după un articole de Pierre Pradervand, Interviu cu Dalai Lama
 
 Muzica: George Davidson, Mariage d’Amour
 
 După un PPS de Andonia, www.nicepps.ro
 
 Video creat de Nicolae Sfetcu, http://www.sfetcu.com

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,
Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!
Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,
Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!
Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac…
Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,
Altul caută în lume şi în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.

Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace…

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti
Şi suind în susul scării pân’ la frunţile crăieşti,
De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,
Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi…
Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită
Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită -
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?…
Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l…
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,
Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
“De-oi muri – îşi zice-n sine – al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri!”
O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi… orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării…
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!

(Mihai Eminescu, Scrisoarea I)

… şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi?

SFÂRŞIT

(Film realizat de Dan Alexoae)

(Video dedicat victimelor inundaţiilor)

nopţile rupte din fiecare răsărit
aşezau orele într-o ordine pătrată
în templul iubirii ridicat
dincolo de sălbăticia din noi

mângâiam cu buzele
sânii
gândul
fiecare piatră
fiecare unghi
zidul cu fruntea înaltă

amintiri limbi de fum
trec peste cărămizile rămase vii
încărunţite de timpul ochilor ninşi

lacrimile de piatră cern în suflet
pulberi cioplite destrămări
trecătoare vise aripi în scrum

nemărginirea a devenit răscruce privirile
hohot în piept spală templul rănit
suntem umbre de oameni cu trup locuit
în ruinele din noi

(Elena Toma, Innuendo)

Muzica: Ciprian Porumbescu, Baladă pentru vioară şi orchestră

Film realizat de Dan Alexoae

Am obosit de-atat oftat, de lungi taceri si nepasare.
Suntem de-un veac parca prea reci, suntem prea tristi, suntem prea goi…
Si am uitat sa mai privim cum soarele in zori rasare
Si nu mai stim cum sa speram, cum sa visam, sa fim tot noi.

Atatea zile monotone, atatea nopti fara de stele ,
Apocaliptice eclipse cazute dintr-un zambet fals.
Ne purtam pasii peste vreme ca niste umbre efemere
Incolacite in unghere, oameni pierduti in nopti de basm.

Si am uitat cum sa zambim sau cum sa mai privim o floare.
Nici nu mai stim sa mai visam, nici nu mai stim sa mai traim.
Si sufletul ni-i mort, tacut, lipsit de sori si alinare.
Am preschimbat laguna-albastra intr-un imens si trist pustiu.

Si-am lasat fericirea toata parca prea usor sa ne scape.
Aripi pierdute de falsi ingeri au cazut sterse pe pamant.
Meteoriti uitati de stele, carbonizati in limpezi ape,
Statui de huma prafuite – pierdut-am ce-am avut mai scump.

Caci n-am avut curaj in viata sansa s-o jucam pan’ la capat,
Sa ne pastram ascunsa-n palma mica farama de noroc.
Ne-am plecat capu-n fata sortii ca-n fata cheii un biet lacat,
Prea tematori de fum si lacrimi, infricosati de fum si foc.

Si am ramas sa mai traim o viata fara de culoare
Asa cum singuri ne-am cladit-o, asa cum ne-am dorit-o noi.
Nepasatori, vagi trecatori pe strada vietii prin ninsoare
Suntem doar suflete pierdute si mult prea pline de noroi.

(Popescu Gillda Magdalena, Eflorescenta)

Muzica: Ludwig van Beethoven, Für Elise

“Für Elise” (în română “Pentru Elise”, în germană “For Elise”) este numele unei populare bagatele în A minor WoO 59, poco moto, o piesă muzicală pentru pian de Ludwig van Beethoven (1770-1827), compusă în 27 aprilie 1810.

Film realizat de Dan Alexoae

Iubim femeile pentru ca au sani rotunzi, cu gurguie care se ridica prin bluza cand le e frig, pentru ca au fundul mare si grasut, pentru ca au fete cu trasaturi dulci ca ale copiilor, pentru ca au buze pline, dinti decenti si limbi de care nu ti-e sila.

Pentru ca nu miros a transpiratie sau a tutun prost si nu asuda pe buza superioara.

Pentru ca le zambesc tuturor copiilor mici care trec pe langa ele.

Pentru ca merg pe strada drepte, cu capul sus, cu umerii trasi inapoi si nu raspund privirii tale cand le fixezi ca un maniac.

Pentru ca trec cu un curaj neasteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate.

Pentru ca in pat sunt indraznete si inventive nu din perversitate, ci ca sa-ti arate ca te iubesc.

Pentru ca fac toate treburile sacaitoare si marunte din casa fara sa se laude cu asta si fara sa ceara recunostinta.

Pentru ca nu citesc reviste porno si nu navigheaza pe site-uri porno.

Pentru ca poarta tot soiul de zdranganele pe care si le asorteaza la imbracaminte dupa reguli complicate si de neinteles.

Pentru ca iti deseneaza si-si picteaza fetele cu atentia concentrata a unui artist inspirat.

Pentru ca au obsesia pentru subtirime-a lui Giacometti.

Pentru ca se trag din fetite. Pentru ca-si ojeaza unghiile de la picioare.

Pentru ca joaca sah, whist sau ping-pong fara sa le intereseze cine castiga.

Pentru ca sofeaza prudent in masini lustruite ca niste bomboane, asteptand sa le admiri cand sunt oprite la stop si treci pe zebra prin fata lor.

Pentru ca au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minti.

Pentru ca au un fel de-a gandi care te scoate din minti.

Pentru ca-ti spun „te iubesc” exact atunci cand te iubesc mai putin, ca un fel de compensa]ie.

Pentru ca nu se masturbeaza.

Pentru ca au din cand in cand mici suferinte: o durere reumatica, o constipatie, o batatura, si-atunci iti dai seama deodata ca femeile sunt oameni, oameni ca si tine.

Pentru ca scriu fie extrem de delicat, colectionand mici observatii si schitand subtile nuante psihologice, fie brutal si scatologic ca nu cumva sa fie suspectate de literatura feminina.

Pentru ca sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia si proza lumii.

Pentru ca le innebuneste „Angie” al Rolling-ilor.

Pentru ca le termina Cohen.

Pentru ca poarta un razboi total si inexplicabil contra gandacilor de bucatarie.

Pentru ca pana si cea mai dura bussiness woman poarta chiloti cu induiosatoare floricele si dantelute.

Pentru ca e asa de ciudat sa-ntinzi la uscat, pe balcon, chilotii femeii tale, niste lucrusoare umede, negre, rosii si albe, parte satinate, parte aspre, mirandu-te ce mici suprafete au de acoperit.

Pentru ca in filme nu fac dus niciodata inainte de-a face dragoste, dar numai in filme.

Pentru ca niciodata n-ajungi cu ele la un acord in privinta frumusetii altei femei sau a altui barbat.

Pentru ca iau viata in serios, pentru ca par sa creada cu adevarat in realitate.

Pentru ca le intereseaza cu adevarat cine cu cine s-a mai cuplat intre vedetele de televiziune.

Pentru ca tin minte numele actritelor si actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri.

Pentru ca daca nu e supus nici unei hormonizari embrionul se dezvolta intotdeauna intr-o femeie.

Pentru ca nu se gandesc cum sa i-o traga tipului dragut pe care-l vad in troleibuz.

Pentru ca beau porcarii ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilla Coke.

Pentru ca nu-si pun mana pe fund decat in reclame.

Pentru ca nu le excita ideea de viol decat in mintea barbatilor.

Pentru ca sunt blonde, brune, roscate, dulci, futese, calde, dragalase, pentru ca au de fiecare data orgasm.

Pentru ca daca n-au orgasm nu il mimeaza.

Pentru ca momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineata, cand timp de o ora rontaiti biscuiti si puneti ziua la cale.

Pentru ca sunt femei, pentru ca nu sunt barbati, nici altceva.

Pentru ca din ele-am iesit si-n ele ne-intoarcem, si mintea noastra se roteste ca o planeta greoaie, mereu si mereu, numai in jurul lor.

(Mircea Cartarescu)

La 5 ianuarie, la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei. La 24 ianuarie, la Bucureşti, tot el este ales domn al Munteniei. Astfel românii, deşi nu au călcat dorinţa marilor puteri de a avea două ţări cu doi domnitori, două conduceri, două parlamente, profitând de absenţa precizării ca aceşti domnitori trebuie să fie persoane diferite, au ales deliberat şi calculat pe unul şi acelaşi domnitor, Alexandru Ioan Cuza, care va efectua, de fapt, unirea efectivă a Principatelor Române.

Hora Unirii

Hora Unirii este o poezie de Vasile Alecsandri, publicată pentru prima dată în 1856, în Steaua Dunării, revista lui Mihail Kogălniceanu. Se canta mereu pe data de 24 ianuarie, cand s-au unit Moldova si Tara Romaneasca, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza.

Hai să dăm mâna cu mâna
Cei cu inima româna,
Sa-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmanii din ţară!
Între noi sa nu mai fie
Decât flori şi armonie!

Măi muntene, măi vecine
Vino să te prinzi cu mine
Şi la viată cu unire
Şi la moarte cu-nfraţire!

Unde-i unul nu-i putere
La nevoi şi la durere
Unde-s doi puterea creste
Si duşmnaul nu sporeşte!<br

Amândoi suntem de-o mama
De-o făptură si de-o sama,
Ca doi brazi într-o tulpina
Ca doi ochi într-o lumina.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o faima-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Sa-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţeasca
Pe câmpia româneasca!

Astazi se implinesc 158 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu.

La steaua

La steaua care-a rasarit
E-o cale-atat de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga.

Poate de mult s-a stins in drum
In departari albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Incet pe cer se suie:
Era pe cand nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.

Tot astfel cand al nostru dor
Pieri in noapte-adanca,
Lumina stinsului amor
Ne urmareste inca.

Primiţi cu Pluguşorul?

Aho, aho, copii si frati
Stati putin si nu-mânati,
Lânga boi v-alaturati
Si cuvântul mi-ascuttati:

Ei cu stânga apucau
Si cu dreapta secerau
Si prin lan înaintau
De parea ca înotau.
Mânati mai: hai, hai!

Altii în urma lor legau
Si clai mândre ridicau,
Apoi carele-ncarcau
Si pe toate le carau
În capul pamântului,
În bataia vântului.

Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii,
Ca toamna cea bogata
De toate-ndestulata.
Aho, aho!

Şi, pentru cei cărora le plac colindele, puteţi descărca alte colinde, inclusiv Pluguşorul şi Steaua sus răsare (colinde specifice Ajunului de An Nou) în format mp3, de la următoarele adrese:

• Mos Craciun-Download fisier audio colinde
• Am plecat sa colindam-Download fisier audio colinde
• Buna dimineata la Mos Ajun-Download fisier audio colinde
• Azi s-a nascut Hristos-Download fisier audio colinde
• Colindita-Download fisier audio colinde
• Steaua sus rasare-Download fisier audio colinde
• O, ce veste minunata-Download fisier audio colinde
• Plugusorul-Download fisier audio colinde

• Colindam-Download fisier audio colinde

• Florile dalbe-Download fisier audio colinde

Hai să vă mai spun una, înainte de a mă duce la culcare (unii dintre voi o ştiţi deja în varianta ei originală):

Cică Ion Iliescu, în grupa mare la grădiniţă. Fiecare trebuie să recite, pe rând, câte un vers din poezia “Pupăza din tei”:

Gigel:

In padurea cu alune

Alina:

Aveau casa trei pitici

Marioara:

Vine pupaza si spune:

Neluţ (aşa i se spunea pe atunci lui Ion Iliescu):

“Simptomatic, idiosincrazia dilematica isi reverbereaza atenuant ecourile absconse protoarmonice din spatele semitranscendent si disonant al obscurantismului incandescent de sorginte medievala, capsuland filonul crepuscular sincretic si aluziv metempsihotic al transmigratiei alchimice inspre circumvolutiunile interioare ale epocii istorice care tind sa formeze adevarate supape paleontologice inspre propensiunea paradigmelor de orientare paseista, intr-o veritabila recrudescenta de esenta in ultima intanta- ludica, torturant-metafizica a senzorialitatii iluzorii, dar atat de vibrant hedonistic reprezentate, inteleasa ca o negare lipsita de rigurozitatea demersului stiitific, posesoare a unei natui mai curand intuitiva si instinctuala a acelor cauze primare, antepostulate de ganditorii clasicismului elen in perioada de maxima inflorire a democratiei antice, urmata -asa cum stim inca din traditia empirismului occidental care se sustrage inferentelor mediate- de deconstructia treptata a modelelor eluctabil utopice de inflexiune sociala reflexiva, contextual orientate inspre sevele pulsatorii ale neoclasicismului modern, ale carui ramificatii pot fi, totusi, percepute indubitabil mai curand a priori ca fiind personificari oximoronice volitiv-diminutivale ale starilor extatice, autosuficiente degajate prin intermediul apropierii omului de incantatiile onomatopeice ale naturii, impletite intr-un conglomerat de relativism amorf cu rol partial catalizator dar fiind si un filtru prin catharsisul emanat de intreaga arborescenta desemnata conventional ca “fiinta universala”, in care se regasesc avanposturile ultime ale increatului semimaterializat, asta daca privim holistic hermeneutica afirmatiei mele, bineinteles, in nici un caz din perspectiva marginitoare a fracturismului osmozei neeuclidiene, care diverge ca factor de bruiaj in lumina degradanta a cortexului evanescent acestui univers prafuit de amprenta maculanta a ingradirilor stranietatii darwiniene, dezolantei cioraniene si frustrarii freudiene, pentru a numi doar cateva .

Parerea mea.”