Tibet, Georgia, Orientul Mijlociu, Kosovo, etc., etc.

Ce au toate aceste zone în comun?

Foarte multe. În primul rând (o consideraţie personală, de nespecialist), criza de sistem. De “orânduire”. Cred că suntem la o răscruce existenţială. Sau este găsit un nou sistem social mondial, sau vom dispărea ca specie. Nici noul sistem nu va fi implementat prin reglementări, nici specia umană nu va dispare dintr-odată. Este vorba aici de o “balanţă” umană. Ea se va înclina când într-o parte când în alta, până când una din greutăţi va deveni decisivă şi va deregla definitiv balanţa în direcţia ei.

Sistemul social actual perimat a determinat şi cel mai vizibil efect negativ: o profundă criză economică.

Undeva în plan secund, dar nu mai puţin importante ca efect global, criza de moralitate şi distrugerea mediului, cu efect direct asupra climei globale.

Prima reacţie a marilor puteri mondiale, ar fi de ordin geopolitic: o nouă ordine mondială. Dar aceasta nu se poate face decăt prin destabilizarea zonelor care se vor reîmpărţi, sau care se vor disputa. Concluzia logică de aici, zic eu, ar fi înmulţirea fără precedent a conflictelor locale.

Va fi omenirea suficient de puternică încât să depăşească această criză? Calendarul Maya nu zice nici da, nici ba. El dă doar o dată foarte exactă când se va decide soarta omenirii: 21 Decembrie 2012.

Sărbătoare la Pristina, nervozitate la Belgrad.

Rusia denunţă declaraţia autorităţilor din Kosovo.

Consiliul de Securitate al ONU se va întâlni de urgenţă în problema Kosovo, la cererea Rusiei.

Tineri sârbi au ieşit pe străzile Belgradului ameninţând ambasadele ţărilor din Europa de Vest şi ân special pe cea a SUA.

Rusia încearcă să blocheze independenţa Kosovo într-o sesiune a Consiliului de Securitate ONU desfăşurată cu uşile închise.

Comitetul Internaţional Olimpic recunoaşte Kosovo.

Două grenade de mână au fost detonate în sediile Uniunii Europene şi al ONU din oraşul sârbesc Mitrovica.

Pe străzile localităţilor din nordul lui Kosovo au izbucnit violenţe imediat după declararea independenţei.

Iranul cheamă la pace şi securitate în regiunea Kosovo.

Ferestrele ambasadei Sloveniei din Belgrad au fost sparte.

Bosnia-Herzegovina declară că nu va recunoaşte Kosovo în viitorul apropiat.

Austria spune că independenţa Kosovo e problematică dar inevitabilă.

Cipru respinge declaraţia de independenţă.

Absolut nicio reacţie din partea niciunei oficialităţi româneşti sau partid politic din România, cu excepţia UDMR care este de acord cu independenţa Kosovo.

Preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, a spus că nu există un “caz special” pe nume Kosovo, şi că această provincie se află în aceeaşi situaţie cu Abhazia, Osetia de Sud şi Transnistria, adăugând şi Ciprul de nord pe această listă.

Putin acuză ţările europene că lucrează cu standarde duble, acceptând independenţa Kosovo dar în acelaşi timp refuzând dreptul la independenţă a celorlalte provincii.

“Nu vreau să supăr pe nimeni, dar Cipru a fost independent timp de 40 ani, de ce nu îi este recunoscută independenţa? Nu vă e ruşine, europeni, de aceste standarde duble?”

Referendumul de independenţă al Transnistriei din 2006 nu a fost acceptat, deşi peste 94% din votanţi au fost împotriva unificării cu Moldova”, spune Tiraspol Times & Weekly Review.

Multe oraşe din Transnistria, precum Tiraspol, Bender şi Rybnitsa, speră ca recunoaşterea independenţei Kosovo să ajute la recunoaşterea Republicii Moldoveneşti Pridnestrovskaia (Transnistria).

Putin a precizat ziariştilor că nu va duce totuşi o politică de reacţie. “Nu ne vom comporta ca nişte maimuţe sau ca o oglindă”, a spus el, precizând că nu vor recunoaşte imediat, de facto, independenţa respectivelor provincii, dar pentru Rusia recunoaşterea independenţei Kosovo este un semnal pentru a-şi apăra propriile interese.

Nu am fost un fan al lui Nicolae Ceauşescu, şi nu sunt un înrăit anti-ceauşist. A fost o epocă, cu relele şi cu binele ei. Rău pentru persoanele cu iniţiativă, dar şi pentru hoţi, bine pentru persoanele comode, dar şi pentru oportunişti. Totul trebuia nivelat, cu excepţia susţinătorilor regimului care puteau ridica puţin capul şi se bucurau de unele favoruri speciale. O epocă specifică dictaturilor.

Nicolae Ceauşescu s-a născut la 26 ianuarie 1918, într-o familie de ţărani, la Scorniceşti, şi a murit executat la 25 decembrie 1989, la Târgovişte. A fost conducătorul Republicii Socialiste România din 1965 şi până la căderea regimului comunist, la 22 decembrie 1989.

După absolvirea şcolii primare, Ceauşescu pleacă la Bucureşti, unde se angajează ca ucenic cizmar.

În 1932 devine membru al Partidului Comunist Român. În 1933 este arestat pentru prima oară, pentru agitaţie comunistă în timpul unei greve. În 1934 urmează încă trei arestări – pentru colectare de semnături în sprijinul eliberării unor muncitori feroviari acuzaţi de activitate comunistă şi pentru alte acţiuni similare. În urma acestor arestări, este etichetat de autorităţile vremii drept „agitator comunist periculos”, precum şi „distribuitor activ de material de propagandă comunistă şi antifascistă”. În 1936 este din nou arestat, de data aceasta fiind condamnat la doi ani de închisoare şi încarcerat la Închisoarea Doftana.

În 1939 o întâlneşte pe Elena Petrescu, cu care se căsătoreşte în 1945 – aceasta va avea o influenţă crescândă asupra carierei sale politice pe parcursul următoarelor câteva decenii şi va fi executată alături de el în 1989. Ceauşescu e arestat şi condamnat din nou în 1940, iar în 1943 este transferat la închisoarea de la Târgu Jiu, unde împarte celula de detenţie cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, în scurt timp devenind protejatul acestuia. După cel de-al doilea război mondial, în timp ce controlul sovietic asupra României devenea tot mai pronunţat, Ceauşescu este numit ca secretar al Uniunii Tineretului Comunist – U.T.C. – (1944-1945).

După acapararea puterii de către comunişti în 1947, Ceauşescu devine ministru al agriculturii, iar mai apoi ministru-adjunct al forţelor armate în regimul lui Gheorghiu-Dej. În 1952, devine membru al Comitetului Central (CC) al Partidul Muncitoresc Român(PMR), la doar câteva luni după eliminarea “fracţiunii moscovite” (condusă de Ana Pauker) din conducerea partidului. În 1954, Ceauşescu devine membru plin al Biroului Politic al PMR, iar ulterior ajunge să ocupe poziţia numărul doi în ierarhia PMR.

La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceauşescu preia funcţia de secretar general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele Partidului Comunist Român la acea vreme, după asimilarea forţată, în 1948, a unei aripi a Partidului Social Democrat).

(Aveam câţiva ani pe atunci, în 1965, vreo 8. Dar îmi aduc aminte că aflasem, eu şi ceilalţi copii de la ţară, de la părinţi, că s-a întâmplat ceva grav, moartea lui Gheorghiu-Dej, şi urmează să fie ales noul şef de stat, dintre Chivu Stoica şi Nicolae Ceauşescu. Părinţii spuseseră că ar fi bine să fie ales Chivu Stoica, fiindcă e om bun, dar nu a fost să fie aşa. Stăteam aproape mereu cu urechile ciulite la difuzorul de la radioficare, deşi nu înţelegeam nimic din ce se întâmplă. Iar când a fost ales Nicolae Ceauşescu, aceasta a fost prima mea dezamăgire pe plan politic.)

Una dintre primele acţiuni ale lui Ceauşescu, odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. În acelaşi timp, el afirmă că România a devenit o ţară socialistă şi decide schimbarea numelui oficial al ţării din Republica Populară Română (R.P.R.) în Republica Socialistă România (R.S.R.).

În 1967, Ceauşescu devine preşedintele Consiliului de Stat, consolidându-şi astfel poziţia. La începutul carierei sale ca şef al statului, Ceauşescu s-a bucurat de o oarecare popularitate, adoptând un curs politic (aparent) independent faţă de Uniunea Sovietică. În anii ’60, Ceauşescu pune capăt participării active a României în Pactul de la Varşovia, deşi formal ţara va continua să facă parte din această organizaţie până la dizolvarea acesteia. Prin refuzul său de a permite armatei române să ia parte la invazia Cehoslovaciei alături de trupe ale ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia şi o atitudine de condamnare publică activă a acestui act, Ceauşescu reuşeşte pentru o vreme să atragă atât simpatia compatrioţilor săi, cât şi pe cea a lumii occidentale.

În 1974, Ceauşescu îşi asumă titlul de Preşedinte al Republicii Socialiste România. Pe plan extern, Ceauşescu urmează un curs aparent independent faţă de cel Moscovei şi al majorităţii ţărilor blocului comunist. In CAER, la indicaţia lui, delegaţiile române se opun la toate propunerile venite din partea URSS. De exemplu, România este una dintre cele doar două ţări comuniste care a participat la Jocurile Olimpice organizate la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în 1984. De asemenea, România este singura ţară din blocul răsăritean, cu excepţia URSS, care la acea vreme, întreţinea relaţii diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu Israelul si cu R.F.Germania. Un tratat incluzând România pe lista ţărilor favorizate de Comunitatea Europeană este semnat în 1974, iar în 1980 este semnat un acord vizând schimburile de produse industriale între România şi Comunitatea Europeană. Acest fapt a determinat vizitarea oficială a României de către doi preşedinţi ai Statelor Unite ale Americii (Nixon si Ford).

În ciuda cursului independent în relaţiile politice internaţionale, introdus încă de Gheorghiu Dej, Ceauşescu se opune cu încăpăţânare introducerii oricăror reforme liberale pe plan intern. În anii ’80, după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice, opoziţia lui Ceauşescu faţă de linia sovietică este dictată în principal de rezistenţa lui faţă de de-stalinizare. Securitatea continuă să îşi menţină controlul draconic asupra mediilor de informare şi înăbuşă în faşă orice tentativă de liberă exprimare şi opoziţie internă.

Cu prilejul vizitelor efectuate în 1971 în China şi Coreea de Nord, Ceauşescu e fascinat de ideea transformării naţionale totale, aşa cum era ea prefigurată în programul Partidului Muncitoresc Coreean şi deja pusă în aplicare sub egida Revoluţiei Culturale din China. La scurtă vreme după întoarcerea sa în ţară, Ceauşescu începe transformarea sistemului autohton după modelul nord-coreean, influenţat fiind de filozofia preşedintelui Kim Il Sung (Juche). Cărţi nord-coreene pe această temă sunt traduse în română şi distribuite pe scară largă în ţară.

Începând cu 1972, Ceauşescu trece la punerea în aplicare a unui proiect de “sistematizare” a localităţilor urbane şi rurale. Prezentat de către maşina de propagandă ca fiind un pas major pe calea “construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, programul debutează la sate prin demolări în masă ale gospodăriilor ţărăneşti şi strămutarea familiilor afectate în apartamente de bloc. Demolarea satelor este de fapt o încununare a politicii de industrializare forţată, care a dus la destructurarea societăţii rurale Româneşti. Apogeul acestui program a fost însă reprezentat de demolarea a numeroase monumente istorice, inclusiv biserici şi remodelarea Bucureştiului în stil ceauşist (peste o cincime din centrul capitalei a fost afectată). Casa Poporului (actualmente sediul Parlamentului) se numără printre cele mai mari construcţii din lume, ocupând in aceasta privinţă locul doi, după Pentagon. Proteste venite din partea unor organizaţii neguvernamentale internaţionale au jucat un rol important în stăvilirea acestor planuri megalomane şi probabil în salvarea a ceea ce a mai rămas din monumentele istorice aflate pe lista neagră a dictatorului.

La 22 decembrie 1989, forţaţi de revoluţie, soţii Ceauşescu părăsesc capitala la bordul unui elicopter, împreună cu Emil Bobu şi Manea Mănescu. Fac o scurtă escală la Snagov, după care îşi continuă drumul spre Târgovişte, unde abandonează elicopterul. Cei doi fac autostopul şi sunt luaţi in maşină. În final, fiind aflaţi în custodia miliţiei, cei doi sunt predaţi autorităţilor militare.

La 25 decembrie 1989, soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt judecaţi, după un proces sumar de un tribunal militar ad-hoc, condamnaţi la moarte şi executaţi, la câteva minute după pronunţarea sentinţei. Tribunalul respectiv, a cărui legitimitate a fost ulterior contestată, şi-a asigurat un loc special în istorie prin faptul că avocatul însărcinat cu apărarea lui Ceauşescu a făcut front comun cu procurorul, în loc să îşi apere “clientul”.

(Sursa: Wikipedia)

La 5 ianuarie, la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei. La 24 ianuarie, la Bucureşti, tot el este ales domn al Munteniei. Astfel românii, deşi nu au călcat dorinţa marilor puteri de a avea două ţări cu doi domnitori, două conduceri, două parlamente, profitând de absenţa precizării ca aceşti domnitori trebuie să fie persoane diferite, au ales deliberat şi calculat pe unul şi acelaşi domnitor, Alexandru Ioan Cuza, care va efectua, de fapt, unirea efectivă a Principatelor Române.

Hora Unirii

Hora Unirii este o poezie de Vasile Alecsandri, publicată pentru prima dată în 1856, în Steaua Dunării, revista lui Mihail Kogălniceanu. Se canta mereu pe data de 24 ianuarie, cand s-au unit Moldova si Tara Romaneasca, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza.

Hai să dăm mâna cu mâna
Cei cu inima româna,
Sa-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmanii din ţară!
Între noi sa nu mai fie
Decât flori şi armonie!

Măi muntene, măi vecine
Vino să te prinzi cu mine
Şi la viată cu unire
Şi la moarte cu-nfraţire!

Unde-i unul nu-i putere
La nevoi şi la durere
Unde-s doi puterea creste
Si duşmnaul nu sporeşte!<br

Amândoi suntem de-o mama
De-o făptură si de-o sama,
Ca doi brazi într-o tulpina
Ca doi ochi într-o lumina.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o faima-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Sa-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţeasca
Pe câmpia româneasca!

Pe vremuri în Anglia, nunţile aveau loc în general in luna iunie, pentru că singura baie din an se făcea în luna mai şi în prima lună a verii viitorii soţi încă miroseau acceptabil. Oricum, corpul era deja îmbibat de “miresmele” transpiraţiei şi ca să mascheze cât de cât mirosul neplăcut, miresele purtau în braţe un buchet de flori (de aici a rămas obiceiul buchetului purtat de mireasă!);

“Cada” era, de fapt, un butoi mare, plin cu apă caldă. Stăpânul casei avea privilegiul de a se îmbăia primul, în apa curată. În aceeaşi apă urmau la spălat, rând pe rând, fiii şi restul persoanelor de sex masculin din familie. Apoi venea rândul femeilor şi, la sfârşit, al copiilor, în ordinea descrescătoare a vârstelor.

În final, apa era atât de murdară, încât puteai pierde un bebeluş prin ea. De atunci datează la britanici vorba “Nu arunca pruncul odată cu apa în care te-ai spălat“.

Regina Elisabeta I a Angliei a rămas celebră şi prin următoarea declaraţie, făcută cu mândrie: “Fie că e nevoie sau nu, eu o dată la trei luni mă spăl !”

În 1961, Papa Inocenţiu al XII-lea stabileşte 1 ianuarie ca început de an în credinţa creştină.

În liturghia romano-catolică 1 ianuarie repezintă o octavă de la Crăciun, astfel această zi este dedicată Fecioarei Maria.

În acelaşi timp în a opta zi de la naştere sunt amintite în Evanghelie (Luca 2,21) Circumcizia şi denumirea pruncului Isus – la fel şi în bisericile evanghelice.

În biserica ortodoxă la 1 ianuarie este şi ziua Sfântului Vasile, episcop de Cesarea.

Biserica ortodoxa de rit vechi consideră ca dată de început a noului an data de 14 ianuarie (1 ianuariew în Calendarul Iulian). Cele mai multe biserici ortodoxe au adoptat Calendarul Iulian revizuit. Astfel, Bulgaria, Cipru, Egipt, Grecia, Polonia, Romania, Siria and Turcia celebrează Anul Nou la 1 ianuarie, în timp ce Georgia, Jerusalem, Rusia şi Serbia folosesc încă stilul vechi al Calendarului Iulian.

Anul Nou Chinezesc, cunoscut şi drept Anul Nou Lunar, începe în fiecare an o dată cu luna nouă a primei luni lunare, între 4 şi 8 săptămâni înainte de sosirea primăverii. Deci poate pica oricând între 21 ianuarie şi 21 februarie din Calendarul Gregorian.

În zilele noastre, Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, considerată drept noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ “veghe”, aici cu sensul de ospăţ la miezul nopţii) – cu petarde şi artificii; la rude, prieteni şi cunoştinţe se fac urări de noroc şi sănătate, se urează “La mulţi ani!”

Aici găsiţi o listă cu urările de Anul Nou în diferite limbi.

Sfântul Nicodim de la Tismana este un arhimandrit, întemeietorul mănăstirilor Vodiţa şi Tismana din Oltenia şi a mănăstirii Vişina pe valea Jiului. Pentru tot ce a făcut pentru ortodoxism şi neamul românesc este considerat ocrotitorul Olteniei.

Pactul Ribbentrop-Molotov este un tratat semnat în 23 august 1939 între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, de către Viaceslav Molotov, ministru de externe al Uniunii Sovietice şi Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al celui de-al Treilea Reich în prezenţa lui Iosif Vissarionovici Stalin.

Prin acest pact se pregătea, practic, împărţirea Europei între cele două puteri.

“Măcelarii Europei, ameţiţi de băutură, îşi jucau rolurile, îmbrăţişându-se cu tandreţe şi clătinându-se pe picioare. În întregime, ei se înfăţişau ca un grup de gangsteri rivali, care avuseseră şi înainte de împărţit ceva, şi acum puteau să o ia de la capăt, fiind profesionisti ai aceloraşi afaceri.”, spune istoricul Paul Johnson:

Prin acest pact, Uniunea Sovietică preia controlul asupra Basarabiei.

Pactul Ribbentrop-Molotov va fi continuat de către pactul Churchill-Roosevelt-Stalin, care a propus la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în 1945, o “nouă” reîmpărţire a sferelor de influenţă în Europa, vestul urmând a se afla sub influenţa Statelor Unite ale Americii, iar estul sub influenţa a Uniunii Sovietice.

Presedintele Traian Basescu a anunţat că va denunţa în Parlament Pactul Ribbentrop-Molotov, după modelul declaratiei de condamnare a comunismului. El a spus că obiectivele autorităţilor de la Bucureşti sunt şi pentru cei 4,5 milioane de români din ţara vecină, iar mulţi dintre europeni înţeleg că familiile celor două ţări sunt separate de Prut în urma unui pact “care nu are nimic comun cu realitatea de acum”.

“Este un gest venit târziu, care va stârni controverse. Nu face decat sp dea argumente suplimentare Chişinăului că România are pretenţii teritoriale faţă de Republica Moldova”, a declarat Armand Gosu, specialist în spaţiul ex-sovietic.

Presa internaţională nu a comentat în mod special aceste aspecte. Associated Press preia afirmaţiile Preşedintelui României, accentuînd disensiunea actuală între conducerile celor două ţări.